BELCIÚG, belciuge, s. n. 1. Verigă de metal de care se prinde un lacăt, un lanț etc. ◊ Expr. A pune (sau a atârna cuiva) belciugul în nas = a pune stăpânire (pe cineva), a avea (pe cineva) în mână. (Fam.) A (nu) fi câștigat la belciuge = a (nu) fi considerat o persoană căreia i se poate cere orice fel de serviciu. 2. Braț de râu care în perioadele de secetă rămâne ca un lac sinuos. – Din. sl. bĕličugŭ.
Sursa: DEX '98
(1998)
|
Adăugată de
paula
| Semnalează o greșeală
| Permalink
BELCIÚG ~ge n. Verigă de metal, fixată cu o scoabă sau cu un șurub (pe o ușă, pe o poartă, pe un ușor etc.), prin care se trece un lacăt, o frânghie sau un lanț etc. ◊ A pune (sau a atârna) cuiva ~gul la nas a pune stăpânire pe cineva; a lua pe cineva în mâini. /<sl. bĕlițugu
Sursa: NODEX
(2002)
|
Adăugată de
siveco
| Semnalează o greșeală
| Permalink
BELCIÚG, belciuge, s. n. Verigă de metal, fixată solid de ceva, prin care se trece un lacăt, un lanț etc. ◊ Expr. A pune (sau a atârna cuiva) belciugul în nas = a pune stăpânire (pe cineva), a avea (pe cineva) în mână. (Fam., cu aluzie la un joc cu belciugele) Doar nu m-ai câștigat la belciuge, se spune aceluia care îți pretinde să faci un efort prea mare. – Slav (v. sl. bĕličugŭ).
Sursa: DLRM
(1958)
|
Adăugată de
lgall
| Semnalează o greșeală
| Permalink
BELCIÚG s. inel, verigă. (~ de lacăt.)
Sursa: Sinonime
(2002)
|
Adăugată de
siveco
| Semnalează o greșeală
| Permalink
belciúg (belciúge), s. n. – 1. Verigă. – 2. (Înv.) Inel. – Mr. bilciugă, megl. bilțug. Sl. belŭčugŭ (Miklosich, Slaw. Elem., 16; Lexicon, 53; Türk, I, 263; Cihac); cf. bg. belčjug, v. sb. bĕlĭčugĭ, sb. biòčug, beòčug, „verigă de ușă”, rus. belčug. Totuși, cuvîntul nu este sl., ci tc., cf. Berneker 48. Cuvîntul mr. se explică prin contaminare cu tc. bilezik „brățară” › rom. belezic (Șeineanu, II, 46), care a circulat, de asemenea, deși puțin, cf. alb. beljezik, bg. belezik.
Sursa: DER
(1958-1966)
|
Adăugată de
blaurb
| Semnalează o greșeală
| Permalink
belciúg s. n., pl. belciúge
Sursa: Ortografic
(2002)
|
Adăugată de
siveco
| Semnalează o greșeală
| Permalink
belcĭúg n., pl. e (vsl. belĭcŭgŭ, bg. rus. belcúg, d. turc. bilezik, bileğik, brățare, belezic, dim. d. bilek, antebraț; bg. belezik, belekče, sîrb. belenzuk, belenğuk [V. Bern.1, 48]. V. belezic, cĭubelc, culbec). Verigă atîrnată de un șurub (de care se atîrnă apoĭ lacătu) saŭ de altceva (de ex., de nasu unuĭ porc). – Și -cĭúv, pl. urĭ (Da. 1, 217).
Sursa: Scriban
(1939)
|
Adăugată de
blaurb
| Semnalează o greșeală
| Permalink
a avea belciug expr. 1. (d. femei) a fi serioasă, a-și păstra bunul nume. 2. (intl.) a nu-și recunoaște delictele, a nu se trăda.
Sursa: Argou
(2007)
|
Adăugată de
blaurb
| Semnalează o greșeală
| Permalink
a-i pune (cuiva) belciug expr. 1. a lovi (pe cineva) peste gură. 2. (glum. – d. femei) a se mărita (cu cineva), a lua de bărbat (pe cineva).
Sursa: Argou
(2007)
|
Adăugată de
blaurb
| Semnalează o greșeală
| Permalink