BELCÁNTO s. n. Stil italienesc de interpretare în muzica vocală, caracterizat prin puritatea liniei melodice. – Din it. bel-canto.
Sursa: DEX '98
(1998)
|
Adăugată de
paula
| Semnalează o greșeală
| Permalink
BELCÁNTO n. Stil tradițional italian de interpretare în muzică vocală, caracterizat prin frumusețea sunetului emis și prin virtuozitate. /<it. belcanto
Sursa: NODEX
(2002)
|
Adăugată de
siveco
| Semnalează o greșeală
| Permalink
BELCÁNTO s.n. Termen din muzica vocală italiană, referitor la stilul de interpretare, care urmărește cu precădere frumusețea liniei melodice. [< it. belcanto – cânt frumos].
Sursa: DN
(1986)
|
Adăugată de
LauraGellner
| Semnalează o greșeală
| Permalink
BELCÁNTO s. n. stil de interpretare în muzica vocală italiană, care urmărește frumusețea liniei melodice. (< it. bel canto)
Sursa: MDN
(2000)
|
Adăugată de
raduborza
| Semnalează o greșeală
| Permalink
belcánto s. n., art. belcántoul
Sursa: DOOM 2
(2005)
|
Adăugată de
Laura-ana
| Semnalează o greșeală
| Permalink
belcánto s. n.
Sursa: Ortografic
(2002)
|
Adăugată de
siveco
| Semnalează o greșeală
| Permalink
bel-canto (cuv. it. „cântare frumoasă”), denumire dată, în sec. 19, artei vocale italiene eminamente operistice. Dezvoltată odată cu opera*, această artă cerea, prin analogie cu practica instr., extrema egalitate și mobilitate a vocii (1) și o fină cultură a sunetului. Esența b. constă în virtuozitatea și abundența ornamentării* liniei melodice ca și în libertatea de a improviza*, ce era acordată cântărețului. Atinge maximum de dezvoltare în sec. 17-18 și joacă un mare rol în istoria muzicii. În sec. 19 noile cerințe ale operei romantice (intensitatea expresiei, forță dramatică, volumul vocal etc.) duc la dispariția b. clasic. Astăzi, prin b. se înțelege școala vocală it. în general. V. canto; operă, voce.
Sursa: DTM
(2010)
|
Adăugată de
blaurb
| Semnalează o greșeală
| Permalink