ASERȚIÚNE, aserțiuni, s. f. (Fil.) Enunț care este dat ca adevărat; p. gener. afirmație. [Pr.: -ți-u-] – Din fr. assertion, lat. assertio, -onis.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de laurap | Semnalează o greșeală | Permalink

ASERȚIÚNE ~i f. Propunere înaintată și susținută de cineva ca fiind adevărată; afirmație. [G.-D. aserțiunii; Sil. -ți-u-] /<lat. assertio, ~onis, germ. Assertion
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

ASERȚIÚNE s.f. Afirmație (care nu este însoțită de o probă); judecată care exprimă constatarea unei stări de fapt. [Pron. -ți-u-. / pl. -ni, gen. -nii. / cf. fr. assertion, it. asserzione, lat. assertio < asserere – a afirma].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

ASERȚIUNE s. f. (log.) enunț, afirmativ sau negativ, dat ca adevărat; (p. ext.)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

ASERȚIÚNE, aserțiuni, s. f. Afirmație. [Pr.: -ți-u-] – Fr. assertion (lat. lit. assertio, -onis).
Sursa: DLRM (1958) | Adăugată de lgall | Semnalează o greșeală | Permalink

ASERȚIÚNE s. v. afirmație, cuvânt, declarație, mărturisire, relatare, spusă, vorbă, zisă.
Sursa: Sinonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

aserțiúne s. f. (sil. -ți-u-), g.-d. art. aserțiúnii; pl. aserțiúni
Sursa: Ortografic (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

*aserțiúne f. (lat. assértio, -ónis. V. in-serțiune). Afirmațiune, lucru pe care-l susțiĭ ca adevărat.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink