ÎNTORSĂTÚRĂ, întorsături, s. f. 1. Cotitură, curbă (a unui drum, a unei ape); Întorsură (1), cot (I 2). ♦ Fig. Schimbare esențială în mersul, în dezvoltarea unei întâmplări; curs nou, înfățișare nouă. 2. Fig. (Rar) Întorsură (2). 3. Fig. Fel de a așeza cuvintele, propozițiile într-o frază. – Întors2 + suf. -ătură.
Sursa: DEX '98
(1998)
|
Adăugată de
valeriu
| Semnalează o greșeală
| Permalink
ÎNTORSĂTÚRĂ ~i f. 1) Loc unde ceva își schimbă direcția. 2) Formă arcuită, rezultată din schimbarea direcției (unui drum, unei ape curgătoare). 3) Schimbare neașteptată în desfășurarea evenimentelor; turnură. 4) fig. Construcție rezultată din dispunerea specifică a cuvintelor. 5) Variație a tonului vocii. /întors + suf. ~ătură
Sursa: NODEX
(2002)
|
Adăugată de
siveco
| Semnalează o greșeală
| Permalink
ÎNTORSĂTÚRĂ s. v. cotitură.
Sursa: Sinonime
(2002)
|
Adăugată de
siveco
| Semnalează o greșeală
| Permalink
ÎNTORSĂTÚRĂ s. v. turnură.
Sursa: Sinonime
(2002)
|
Adăugată de
siveco
| Semnalează o greșeală
| Permalink
întorsătúră s. f., g.-d. art. întorsătúrii; pl. întorsătúri
Sursa: Ortografic
(2002)
|
Adăugată de
siveco
| Semnalează o greșeală
| Permalink
întorsătúră f., pl. ĭ. Rezultatu întoarceriĭ, modu de a te întoarce, de a ocoli, de a te răsuci: trăsura s´a răsturnat la o întorsătură, pisica a scăpat de cîne [!] pin [!] cîteva întorsăturĭ, acest dansator are întorsăturĭ elegante, acesta face o poezie dintr´o întorsătură de condeĭ. Variațiune în vorbă, stil, cîntec: întorsăturile cînteculuĭ privighitoriĭ [!] (V. vers). Modu de a te întoarce, de a prezenta lucrurile: a da o întorsătură originală ideilor tăle [!], a da o întorsătură ridiculă vorbelor cuĭva. Modu cum se prezentă [!]: afacerea ĭa o întorsătură gravă (V. turnură).
Sursa: Scriban
(1939)
|
Adăugată de
LauraGellner
| Semnalează o greșeală
| Permalink