ÎNGĂIMÁT, -Ă, îngăimați, -te. adj. (Despre rostire, vorbe etc.) Nedeslușit, bolborosit, tărăgănat, șovăielnic; îngălat (2). – V. îngăima.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de valeriu | Semnalează o greșeală | Permalink

ÎNGĂIMÁT adj. v. bolborosit.
Sursa: Sinonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

îngăĭmát și îngîĭmát, -ă Încurcat, răŭ articulat: cuvinte îngîĭmate. Adv. Articulînd răŭ, îngînînd: a răspunde îngîĭmat.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

ÎNGĂIMÁ, îngắim, vb. I. 1. Tranz. A rosti cu greutate, nedeslușit, încurcat; a bolborosi, a îndruga, a îngăla (2); p. ext. a fredona, a cânta. 2. Refl. (Reg.) A sta la îndoială; a zăbovi. [Prez. ind. și: îngáim, îngăimez] – Et. nec.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de valeriu | Semnalează o greșeală | Permalink

A ÎNGĂIMÁ îngáim tranz. (cuvinte, propoziții) A pronunța nedeslușit, confuz. / Orig. nec.
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

ÎNGĂIMÁ vb. v. bombăni.
Sursa: Sinonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

ÎNGĂIMÁ vb. v. codi, ezita, pregeta, șovăi.
Sursa: Sinonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

îngăimá (îngáim, îngăimát), vb. – 1. A bîigui, a bălmăji, a rosti cu greutate. – 2. A zăpăci, a încurca, a stîrni confuzie. – 3. A zăbovi, a șovăi, a sta la îndoială. – 4. A face de mîntuială, a da rasol. – 5. (Refl.) A se zăpăci, a se tulbura. Deși formația nu este clară, pare evident că este vorba de o formație expresivă, ca în cazul tuturor cuvintelor care înseamnă „a bîigui”. Pentru intenția expresivă, cf. cuvintele semnalate pentru rădăcina glo-, golo-. Explicațiile avansate pînă în prezent nu satisfac: din alb. gëneń (Cihac, II, 718; Philippide, II, 718), din lat. *ingannāre (Lambrior 373; Philippide, Principii, 68; cf. împotrivă Densusianu, Filologie, 448); din rut. gaj sau gal’ima „frînă, pană” (Bogrea, Dacor., IV, 825); în legătură cu mag. galiba „greutate” (DAR). Identitatea semantică este evidentă cu îngăla, vb. (a bîigui, a bălmăji; a da rasol; a murdări), care trebuie să provină din aceeași rădăcină expresivă (pentru ultimul sens, cf. cîrcăli, feșteli, terfeli). Totuși, se consideră în general că îngăla provine din lat. *ingallāre, de la galla „gîlcă” (Densusianu, Hlr., 191; Pușcariu 848; Pascu, Etimologii, 65; Bogrea, Dacor., IV, 825), sau din sl. galŭ „murdar” (Capidan, Dacor., IV, 1551; DAR), prin care nu se explică decît unul din sensurile sale. Der. îngăimător, adj. (care îngaimă); îngăimeală, s. f. (faptul de a îngăima; confuzie; nehotărîre); îngăimăci, vb. refl. (Trans., a se încurca), var. de la îngălmăci, care este tot de origine expresivă; îngălăciune, s. f. (murdărie); îngălmăceală, s. f. (încurcătură, confuzie).
Sursa: DER (1958-1966) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

îngăimá vb. (sil. -găi-), ind. prez. 1 sg. îngăim, 2 sg. îngăimi, 3 sg. și pl. îngáimă; conj. prez. 3 sg. și pl. îngáime
Sursa: Ortografic (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

îngắĭm (vechĭ, ĭar azĭ nord) și îngî́ĭm, (Mold. sud, Munt.) saŭ -éz, a -á. v. tr. (cp. cu îngîn). Încurc, fac perplex (Vechî́): împrejurarea asta te îngăĭmează. Articulez cuvinte neînțelese. (Iron.): a îngîĭmat ceva, dar n´am înțeles. Vechĭ. Trăgănez [!]: a îngăĭma lucrurile. V. refl. Vechĭ. Mă încurc, devin perplex. Mă încurc, perd [!] timpu cu. – Vechĭ: îngaĭmă, să îngaĭme.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink