ÎMBUCÁ, îmbúc, vb. I. 1. Tranz. A vârî în gură ceva de mâncare; a mânca (în pripă, ce se nimerește); a înghiți ceva dintr-o dată. 2. Refl. (Despre piese) A intra cu un capăt în altă piesă; a se împreuna, a se uni. – Lat. *imbuccare (< bucca „gură”).
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de valeriu | Semnalează o greșeală | Permalink

A ÎMBUCÁ îmbúc tranz. 1) A mânca puțin și în grabă (înghițind bucăți mari de hrană). ~ de amiază. 2) (muștiucurile instrumentelor muzicale de suflat) A prinde cu gura. /<lat. imbuccare
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

A SE ÎMBUCÁ pers. 3 se îmbúcă intranz. (despre piesele unui ansamblu) A intra perfect cu un capăt în altă piesă. /<lat. imbuccare
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

ÎMBUCÁ vb. a îmbina, a împreuna, (Ban. și Transilv.) a păsăli. (A ~ marginile a două scânduri.)
Sursa: Sinonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

ÎMBUCÁ vb. v. gusta, înfuleca, mânca.
Sursa: Sinonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

îmbucá (îmbúc, îmbucát), vb. – 1. A înghiți. – 2. A gusta ceva de mîncare. – 3. A înfuleca. – 4. A împreuna, a uni, a cupla. – 5. (Înv.) A disprețui. – 6. (Înv.) A săruta, a îmbrățișa. – Mr. mbuc. Lat. *imbuccāre, de la bucca, cf. bucă (Pușcariu 781; Candrea-Dens., 192; DAR), cf. it. imboccare, fr. emboucher, sp., port. embocar. Der. de la bucă, în interiorul limbii rom., pare mai puțin probabilă, întrucît toate sensurile lui îmbuca duc la semantismul lat. „gură”, pe cînd în rom. bucă înseamnă numai „obraz”. – Der. îmbucătură, s. f. (înghițitură, duminicat; muștiuc; îmbinare; colț de stradă); îmbucături, vb. (a vîrî cuiva îmbucăturile în gură).
Sursa: DER (1958-1966) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

îmbucá vb., ind. prez. 1 sg. îmbúc, 3 sg. și pl. îmbúcă
Sursa: Ortografic (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

îmbúc, a -á v. tr. (d. lat. bŭcca, obraz, gură; it. imboccare, fr. emboucher, sp. bg. embocar. V. bucă). Mănînc (pun în gură) cîte o îmbucătură: n´am îmbucat nimic azĭ. Înghit pe fugă: lupu îmbucă oaĭa. Pun între buze ca să aflu orĭ ca să sug (un fluĭer, o țeavă). Fixez orĭ lipesc gură´n gură (doŭă țevĭ). Vechĭ. Fig. Atac cu gura (cu vorba), defaĭm: cu multe vorbe rele l-aŭ îmbucat în urechile Domnu-săŭ. (Ur. Let. 1, 187). V. refl. Intru c´un capăt în scobitura altuĭ lucru, ca roatele cu dințĭ una´ntralta. Mă unesc, vorbind, de rîurĭ: unde se´mbucă Siretu cu Dunărea.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink