Punctuația

Punctuația este un sistem de semne grafice convenționale (semnele de punctuație) care au rolul de organizare sintagmatică a enunțurilor (adică de a despărți unitățile sintactice după raporturile stabilite între părți de propoziție, propoziții și fraze șamd) și de a atrage atenția asupra prozodiei și a intonației corespunzătoare diverselor tipuri de propoziții. Punctuația poate constitui un indiciu de lectură a textelor scrise. Semnele de punctuație corespund intonației și pauzei din vorbire; totuși între ele neexistând o corespondență perfectă. Prozodia enunțurilor este redată numai parțial prin punctuație, care nu reflectă și intensitatea rostirii, lungirea sunetelor, ritmul, debitul vorbirii etc.

Deoarece nu există întotdeauna o demarcație clară între semnele ortografice și cele de punctuație, se impune tratarea și discutarea acestora în paralel.

Aspecte definitorii

În conformitate cu ultima ediție a Gramaticii limbii române, semnele de punctuație întrebuințate în scrierea limbii române sunt: punctul [.]; semnul întrebării [?], semnul exclamării [!], virgula [,], punctul și virgula [;], două puncte [:], linia de dialog [—], linia de pauză [–], parantezele rotunde ( ) și, în textele științifice, parantezele drepte [ ] sau unghiulare < >, punctele de suspensie [...], cratima (liniuța de unire sau de despărțire ) [-], ghilimelele (semnele citării) repetate [„”], uneori având formă unghiulară [« »], iar, în textele științifice, ghilimelele simple [' '] sau duble [" "] și bara oblică [/].

Semnele ortografice folosite în limba română (în conformitate cu ultima ediție a Dicționarului ortografic, ortoepic și morfologic) sunt apostroful [’], bara oblică [/], spațiul (blancul) [ ], cratima [-], linia de pauză [–], punctul [.] și virgula [,].

Este demn de menționat că există neconcordanțe între punctul de vedere al Gramaticii limbii române (GLR2008) și cel al Dicționarului ortografic, ortoepic și morfologic (DOOM2), în ciuda existenței unei coordonării centralizate între cele două lucrări normative. Astfel, conform Gramaticii limbii române doar punctul, bara oblică, linia de pauză și cratima sunt utilizate și ca semne ortografice.

Se observă și faptul că se preferă definițiile enumerative în locul celor explicative, fapt care se reflectă prin lipsa încercării unei delimitări clare între semnele de punctuație și cele ortografice. De asemenea, nici una dintre lucrări nu consideră nici accentele și nici notația cantității vocalelor (în special pentru i scurt) ca fiind semne ortografice (primele sunt opționale în prezent, deși normele vechi – dinainte de 1932 – defineau clar anumite cazuri de uz).

Aspecte normative

Norma punctuației este mai puțin strictă decât alte norme ale limbii literare (cum este, de exemplu, cea ortografică). Există reguli obligatorii, prescriptive (cum este cea care cere marcarea prin punct a finalului frazelor enunțiative, Citesc ce îmi recomanzi[.], sau izolarea interjecțiilor și a vocativelor, Hai[,] ne așteaptă mama!, Răspunde[,] Ioane[!]), dar există mai ales reguli prohibitive (de exemplu, regula care interzice separarea subiectului de predicat sau cea a determinărilor obligatorii față de regent, dacă nu există intercalări. Multe reguli sunt însă facultative, permițând alegerea dintre mai multe semne de punctuație sau dintre utilizarea unui semn și, respectiv, absența punctuației. Astfel, semnul exclamării alternează cu virgula sau cu absența punctuației mai ales după interjecțiile urmate de vocative: Măi[!] omule!, Măi[,] omule!, Măi omule!. Ghilimelele sunt utilizate în concurență cu linia de dialog, ca mărci ale vorbirii directe. Semnul două puncte poate însoți ghilimelele sau linia de dialog, precedând secvența în vorbire directă, sau se poate folosi, în absența altor semne de punctuație, ca marcă unică a vorbirii directe. Parantezele sunt utilizate în concurență cu linia de pauză și cu virgula, ca mărci ale intercalării. Linia de pauză are funcții comune cu bara oblică și cu cratima. Virgula și cratima alternează în structurile care exprimă aproximația prin numerale juxtapuse. În ceea ce privește semnele ortografice, aceasta este mai puțin cunoscută și ca atare mai puțin folosită în conformitate cu prevederile normative (din DOOM2 în acest caz). Din acest motiv, multe edituri sau redacții își creează seturi de reguli (diferite de la editură la editură) pentru a păstra consistența dintre lucrările editate.

Un aspect care a fost omis la crearea acestor norme este cel referitor la forma acestor semne, în special a celor mai puțin folosite sau a celor pentru care există un standard comun internațional. Astfel, o decizie a Academiei Române recomandă folosirea ghilimelelor „” (așa numitele ghilimele 99-99), dar nu impune ca obligatorie această recomandare.

Scurtă istorie a punctuației

Articol principal – Istoria punctuației

Textele vechi nu foloseau spațiul pentru despărțirea cuvintelor, așa că primele semne ortografice folosite au fost cele care marcau granița dintre cuvinte (în locul spațiului de astăzi). Cel mai vechi document care utilizează semne ortografice este stela lui Meșa (secolul al IX-lea î.e.n.), care conține puncte (.) pentru despărțirea cuvintelor și linii orizontale (-) pentru delimitarea secțiunilor textului. Primul semn de punctuație care este folosit cu accepțiunea de astăzi este punctul.

În limba română, primul text scris (scrisoarea lui Neacșu) este fragmentată de puncte, însă nu în accepțiunea de azi, ci pentru separarea unor grupuri de cuvinte. În 1828, Gramatica rumânească a lui Heliade Rădulescu conține un set de reguli de punctuație coerent cu cel din ziua de azi.

Semne de punctuație și ortografice

Punctul

Articol principal - Punctul

Punctul este un semn grafic care este folosit în textele scrise ca semn de punctuație pentru a marca sfârșitul unei propoziții sau fraze enunțiative. Corespunde unei pauze lungi în vorbire.

Săniile porniră iar încet [.] Frigul creștea odată cu lumina [.] Printre grămezi de nouri, se vedea luna în aburi violeți [.]
Sadoveanu

Aceasta nu este, însă, singura întrebuințare a punctului, el fiind folosit și ca semn ortografic: după majoritatea abrevierilor (nume și cuvinte) și ca separator pentru datele calendaristice.

B[.] P[.] Hasdeu (Bogdan Petriceicu); I[.] L[.] Caragiale (Ion Luca); prof[.] (profesor); acad[.] (academician); 31[.]08[.]89 (31 august 1989); 01[.]01[.]93 (1 ianuarie 1993)

Virgula

Cratima

Linia de dialog și linia de pauză

Parantezele

Bara oblică

Semne de punctuație

Semnul întrebării

Articol principal - Semnul întrebării

Semnul întrebării este semnul grafic folosit în scriere (ca semn de punctuație) pentru a marca sfârșitul enunțurilor interogative. Corespunde tuturor intonațiilor interogative din vorbire (ascendentă, descendentă, ascendent-descendentă șamd).

Leonido, deșteaptă sunt eu acuma[?]
Caragiale

Poate fi utilizat în combinație cu alte semne de punctuație, în special cu semnul exclamării.

— Pe mine, fata lui Hagi Cănuță, să-îndrăznești tu să mă bați, păcătosule, janghinosule și râiosule[!?...]
Caragiale

Semnul exclamării

Punctul și virgula

Două puncte

Punctele de suspensie

Ghilimelele

Semne ortografice

Apostroful

Articol principal - Apostroful

Apostroful este semnul ortografic folosit pentru a marca lipsa pronunției unei litere.

O, vin['], al nopții mele domn, De ce nu vii tu, vină...
Eminescu


Spațiul (blancul)

Articol principal – blancul

Spațiul, denumit și blanc sau pauză albă, deși este unul dintre cele mai vechi semne grafice, abia în ultimul timp a fost „recunoscut” ca atare în tratatele gramaticale. Principalul său rol este de a separa cuvintele (deși nu este singurul care are acest rol).

Alte semne

Norme de editare a textelor

Editarea textelor, nefiind normată de Academie sau de institute asociate, rămâne în sarcina editurilor (fiecare creându-și un set de norme); totuși, există o tradiție românească (nescrisă!) care s-a stabilit de-a lungul timpului (și care este diferită de normele din alte țări). Ca și în cazul punctuației, s-a îmbinat modelul francez cu cel german.

În principiu, pentru semnele de punctuație se vor folosi următoarele reguli:

  • semne „terminale”: punctul [.]; semnul întrebării [?], semnul exclamării [!], virgula [,], punctul și virgula [;], două puncte [:] și punctele de suspensie [...] care niciodată nu sunt despărțite cu spațiu (blanc) de cuvântul precedent și, în cazul în care există o continuare pe același rând (alta decât un alt semn de punctuație), sunt urmate de un blanc;
  • semne „împerecheate”: parantezele rotunde ( ) cu variantele sale, parantezele drepte [ ] și cele unghiulare < > și ghilimelele (semnele citării) [„”], cu variantele unghiulare [« »], ghilimelele simple [' '] și duble [" "] sunt separate față de textul exterior cu spații (cu excepția cazului când după semnul repetat urmează un semn terminal, în care caz nu se folosește spațiu), iar textul interior este scris fără spațiere față de aceste semne;
  • cratima (liniuța de unire sau de despărțire ) [-], și bara oblică [/] se folosesc fără a fi înconjurate de spații;
  • linia de pauză [–] este întotdeauna precedată și urmată de un spațiu (este un „semn triplu”);
  • linia de dialog [—] se scrie în mod obișnuit într-un alineat nou (deci este precedată de un spațiu mai mare) și este întotdeauna urmată de un spațiu.

În ceea ce privește semnele ortografice, regulile diferă foarte mult, chiar pentru același semn (iar diferențele pot fi și față de versiunea „de punctuație” a semnului). Astfel:

  • punctul [.] poate fi urmat de spațiu (ca în abrevieri) sau nu (când e separator pentru dată sau pentru numere mari);
  • linia de pauză [–] nu e separată cu spații când e folosită ca separator pentru capetele intervalelor;
  • apostroful ['] marchează eliziunea uneia sau mai multor litere, așadar va fi pus exact în locul respectivelor litere (jum'ate, lupu' șamd)

Bibliografie

  1. [GLR2008] Academia Română – Gramatica limbii române – Editura Academiei Române, București, 2006, 2008 (ambele tiraje)
  2. [GLR1966] Academia R.S.R. – Gramatica limbii române, ediția a II-a – Editura Academiei R.S.R, București, 1966
  3. [GLR1954] Academia R.P.R – Gramatica limbii române – Editura Academiei R.P.R, București, 1954
  4. [DOOM2] Academia Română – Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic, ediția a II-a, Editura Academiei Române, București, 2005
  5. [DOOM] Academia R.S.R. – Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic – Editura Academiei R.S.R, București, 1981
  6. [GramTiktin] H. Tiktin – Gramatica română – Editura Tempo!, București, 1945
  7. [IOOP5] Academia Română – Îndreptar ortografic, ortoepic și de punctuație, ediția a V-a – Editura Univers Enciclopedic, București, 1995
  8. [IOOP4] Academia R.S.R. – Îndreptar ortografic, ortoepic și de punctuație, ediția a IV-a – Editura Academiei R.S.R, București, 1987
  9. [IOOP3] Academia R.S.R. – Îndreptar ortografic, ortoepic și de punctuație, ediția a III-a– Editura Academiei R.S.R, București, 1972
  10. [IOOP2] Academia R.S.R. – Îndreptar ortografic, ortoepic și de punctuație, ediția a II-a– Editura Academiei R.S.R, București, 1966
  11. [IOOP1] Academia R.P.R. – Îndreptar ortografic, ortoepic și de punctuație, ediția I – Editura Academiei R.P.R, București, 1960
  12. [DSL] A. Bidu-Vrânceanu et al. – Dicționar de științe ale limbii, ediția a II-a – Editura Nemira, București, 2005
  13. [MDO1955] Academia R.P.R. – Mic dicționar ortografic – Editura Academiei R.P.R, București, 1955
  14. [OrtoGraur] Al. Graur – Mic tratat de ortografie – Editura Științifică, București, 1974
  15. [GramAvram] Mioara Avram – Gramatica pentru toți – Editura Academiei R.S.R, București, 1986
  16. [OrtoAvram] Mioara Avram – Ortografie pentru toți , ediția a II-a – Editura Litera Internațional, București – Chișinău, 2002
  17. [Beldescu] G. Beldescu – Punctuația în limba română, ediția a II-a, revăzută și completată – Editura 100+1 Gramar – București 1997
  18. [Zafiu] Rodica Zafiu – Păcatele limbii – rubrică în România Literară, 1998-2012

Alte articole lingvistice

Alexandru Graur

Dan Alexe

Dezbateri

Diverse

DOOM2

Încercări de îndreptare

Istoria regulilor ortografice

Mioara Avram

Punctuație

Rodica Zafiu