III. ă sau î?

Mioara Avram - Ortografie pentru toți, 2002

III. ă sau î?

Alegerea între ă și î este o problemă de pronunțare, care se reflectă, bineînțeles, în scriere. Concordanța dintre scriere și pronunțare nu rezolvă în orice situație nedumeririle existente în legătură cu corectitudinea unor cuvinte, întrucît pronunțarea poate prezenta diverse abateri de la normă. Confuziile reciproce între ă și î au două cauze: la vorbitorii nativi ele țin de unele deprinderi regionale; la vorbitorii cu alte limbi materne ele se datoresc dificultății de a distinge aceste vocale la audiție și în pronunțare. Vocalele [ă] și [î] au același loc de articulare, în zona centrală a cavității bucale, dar grade diferite de deschidere: [ă] are un grad mijlociu de deschidere (ca [e] și [o]), pe cînd [î] este o vocală închisă (ca [i] și [u]). Ele sînt foneme deosebite, servind la distincții între perechi de cuvinte, mai ales cînd sînt accentuate: măr s. – mîr interj., păs s. – pîs interj., rău adj., adv. și s. (antonimul lui bun și bine) – rîu s. (apă curgătoare), țări s. f. pl. (< țară) – țîri s. m. pl. (< țîr), ură și urăm (de la ura) – urî și urîm (de la urî), văr s. m. „verișor”– vîr vb. (ind. prez. 1 sg. de la vîrî), dar și cînd sînt neaccentuate: (a se) măna „a fi atins de mană” – mîna „a conduce”, răni „a face o rană” – rîni „a curăți”, vără și vărăm (de la văra) – vîrî și vîrîm (de la vîrî). De asemenea, ele pot alterna în flexiunea aceluiași cuvînt sau în derivare (față de cuvîntul de bază sau față de derivatele cu aceeași bază); de exemplu: mîneamăsei; mînămănușă; (carne –) cîrnat/cîrnațcărnos. Cele două vocale se pot întîlni în corpul aceluiași cuvînt, uneori fiind chiar repetate: pămînt, sămînță, tămîie, tărîm, tătîne, mînăm, rîmăm, tînăr, vînăt, tăbărî, frămîntăm, sfărîmăm.

  1. La început de cuvînt confuziile sînt ca și inexistente. Cuvinte începătoare cu ă- sînt, de altfel, foarte puține: la pronumele și adjectivele pronominale demonstrative ăl(a) și ălălalt, ăst(a) și ăstălalt se pot adăuga, cel mult, unele variante regionale. Printre variantele regionale ale auxiliarului de viitor și prezumtiv a vrea figurează la persoana a 2-a sg. și pl. atît ăi, ăți, cît și îi, îți, folosite în graiuri diferite. Interjecția populară îra are, de asemenea, o variantă ăra.
  2. La sfîrșit de cuvînt variațiile sînt mai numeroase, dar de obicei nu se infiltrează în exprimarea literară. Limba literară nu are î final neaccentuat la nici o parte de vorbire și nu are substantive (cu excepția lui imambaialdî s. n.) sau adjective terminate în î de nici un fel, nici la sg., nici la pl.; numeroase forme regionale cu această finală au corespondente literare cu neaccentuat (de exemplu, reg. masî = lit. masă). Sub accent există atît , cît și la persoana a 3-a singular a perfectului simplu: la majoritatea verbelor de conjugarea I (băgă, măsură) și la un grup de verbe de conjugarea a IV-a (coborî, hotărî, vîrî etc.): ură se deosebește de urî. În limba literară nu există verbe terminate la infinitiv în .
  3. Problema alegerii între ă și î se pune mai des în interiorul unor cuvinte, după anumite consoane și în special în silabă neaccentuată.
    1. După m, se pronunță și se scrie corect ă în mănînc, mănînci, mănîncă, mănînce (ind. și conj. prez. de la mînca), mănușă, semăna – și asemăna –, dar î în lumînare, mînătarcă, mînușiță, mîzgăli. Sînt admise ambele vocale în mănăstire/mînăstire (și în derivate: mănăstioară/mînăstioară, mănăstiresc/mînăstiresc).
      Varianta mînușă reprezintă nu numai pronunțarea regională a lui ă neaccentuat, ci și o încercare de evidențiere a legăturii cu mînă.
      După p, se pronunță și se scrie corect ă în păcăli – și Păcală –, păsat, dar î în pînă, pîrcălab, pîrpăli și pîrîu.
      După b, se pronunță și se scrie corect ă în lăbărța, dar î în zbînțui.
      După f, se pronunță și se scrie corect ă în fărșerot, dar î în fîșie – și sfîșia –.
      După v, se pronunță și se scrie corect î în vîlcea – și vîlcică, vîlcelușă etc. –, vîlvătaie.
    2. După t, se pronunță și se scrie corect ă în tălmaci – și tălmăci –, tărbăci, tărhat, dar î în întîi, întîlni, păstîrnac, tîlhar – și tîlhăresc, tîlhări, tîlhărie etc. –, tîndăli – și Tîndală –, tîrziu – și întîrzia –.
      După s, se pronunță și se scrie corect ă în sănătos – și sănătate –, sărman.
      După z, se pronunță și se scrie corect ă în zăngăni – și zăngăneală, zăngănitor, zăngănitură –. Se admite însă variația la substantivul înrudit zăngăt/zîngăt.
      După n, se pronunță și se scrie corect ă în nănaș(ă).
      După r, se pronunță și se scrie corect ă în rășchitor, răzgîia, dar î în fărîma, pîrîcios, pîrîu, vrîncean; urîm < urî, dar urăm < ura.
      La pîrîu a intervenit etimologia populară: varianta etimologică părău/pîrău (de unde pînă azi pluralul literar în -aie) a fost apropiată de rîu.
    3. După c, se pronunță și se scrie corect ă în cărpănos, păcăli, dar î în călcîi, cîrpaci, cîștig. Variația este admisă la substantivul cîrdășie/cărdășie și la verbul cărnosi/cîrnosi (în industria pielăriei).
      Variantele cîrdășie și cîrpănos se datoresc etimologiei populare, care le-a apropiat de cîrd, respectiv cîrpă.
      După g, se pronunță și se scrie corect ă în mîzgăli, dar î în gîlceavă, răzgîia. Se admite variația la gîgîi/găgăi.
  4. Sufixele verbale -ăi și -îi sînt amîndouă literare, dar în cuvinte diferite. Prezența unuia sau a celuilalt nu depinde de consoana imediat precedentă, ci de vocala din silaba precedentă. Prin armonie vocalică, au sufixul -îi verbele derivate de la interjecții care conțin vocala î: bîjbîi, bîlbîi, bîzîi, cîrîi, dîrdîi, fîlfîi, fîrnîi, fîsîi, fîșîi, gîfîi, hîrșîi, mîrîi, pîlpîi, pîrîi, rîcîi, scîrțîi, sfîrîi, sîcîi, sîsîi, vîjîi, zbîrnîi. Formațiile de la interjecții care conțin alte vocale decît î au sufixul -ăi: chirăi, chițcăi, fleșcăi, grohăi, hurducăi, lălăi, măcăi, mormăi, orăcăi, plescăi, pufăi, ronțăi, smiorcăi, ticăi, tropăi, țupăi, zornăi, zumzăi etc.
    Această distribuție explică variația admisă la gîgîi/găgăi.
  5. În numele de familie românești se întîlnesc variante cu ă și î ale acelorași nume, respectate conform dorinței purtătorilor. De exemplu: Cîrlănescu și Cărlănescu; Fînățeanu și Fănățeanu; Fîntîneanu și Fîntăneanu; Pîrcălab(u) și Părcălab(u); Pîrnuș și Părnuș; Păsat și Pîsat; Pîrîianu și Părăianu; Tălmaciu și Tîlmaciu; Tămpău și Tîmpău; Tărnăuceanu și Tîrnăuceanu; Tărniceanu și Tîrniceanu; Vîlsan și Vălsan; Vrînceanu și Vrănceanu. Variantele diferite de aspectul normat al apelativelor corespunzătoare sînt de obicei învechite sau/și regionale.

Alte articole lingvistice

Alexandru Graur

Dan Alexe

Dezbateri

Diverse

DOOM2

Încercări de îndreptare

Istoria regulilor ortografice

Mioara Avram

Punctuație

Rodica Zafiu